Universul suferintei (I)

Exista suferinta. Suferinta exista. Acesta este primul din cele Patru Adevaruri Nobile ale lui Buddha Gautama. Aceasta afirmatie ne prezinta faptul ca viata contine, printre alte elemente, si acela numit “suferinta”. Ce este suferinta ? Aceasta poate fi descrisa in mai multe feluri, in functie de nivelele pe care actioneaza. De la suferinta fizica la suferinta sufleteasca, ceea ce au aceste forme in comun este elementul distructiv. Suferinta, astfel, este marcata de distrugere a ceva.

A ce ? Cea fizica presupune afectarea corpului fizic in diverse moduri care induc durere. Cea sufleteasca presupune neimplinirea dorintelor in general. Chiar asa si este definita sursa suferintei, in cadrul Celor Patru Adevaruri Nobile, prin atasamentul de dorinte. Vreau sa am asta sau aia. Vreau sa se intample asta sau aia. Vreau sa fiu aici sau acolo. Vreau sa fiu asta sau aia. Suferinta este in toate actiunile zilnice umane, ascunsa ca si potential dar gata sa sara la suprafata cu prima ocazie, mai intensa sau mai putin intensa, mai constienta sau ma adanc ingropata in subconstient. Ce face omul in privinta asta ? Omul tinde sa fuga de durere, de suferinta, cat mai departe posibil. Ba chiar isi propune, in general, ca si tel in viata acel lucru care se presupune a fi opusul suferintei: fericirea. Fericirea in materie in principal, pentru ca cei mai multi nu stiu sau nu vor sa stie ce se afla dincolo de viata fizica. Pana si cei mai multi oameni asa-zis spirituali tind tot spre o viata fericita, nu o existenta fericita.

Buddha a observat un aspect important al materiei: se schimba mereu, si formele sale vin, exista si dispar apoi. Sunt efemere. Insasi creatiile interioare ale omului sunt efemere, asa-numitele stari emotionale, dintre care face parte si fericirea (foarte adesea confundata cu o bucurie extatica, indelungata, lipsita de griji). Astfel, Buddha a ales sa se adapteze, acceptand ca toate formele din materie (din viata fizica, nu doar formele materiale) sunt trecatoare si nu merita sa se agate de ele. Mai mult, a dus aceasta adaptabilitate si mai departe: a acceptat si ca toate formele interioare de traire emotionala sunt si ele trecatoare. Nu le-a reprimat, nu le-a eliminat, doar a acceptat efemeritatea lor pana in punctul in care s-a detasat de ele ca si cauza naturala a suferintei. Acum, nu-l prezint pe Buddha ca si exemplu de urmat, sau sa-l ridic in slavi, ci fac un mic studiu de caz asupra Celor Patru Adevaruri Nobile si a suferintei.

Aceasta detasare, ca si consecinta a acceptarilor facute de el, l-a adus in punctul in care, teoretic, ar fi putut sa induca suferinta cuiva, fara sa fie implicat emotional in acel act. A facut-o ? Poate unora, cum ar fi exemplul urmator: o femeie a venit la el cu copilul ei mort, rugandu-l cu ochii in lacrimi (suferind) sa-i readuca la viata baiatul; Buddha i-a spus mai intai sa se duca in satul ei si sa intrebe la fiecare casa daca exista vreo familie unde sa nu fi murit careva; femeia a facut acest lucru, si s-a intors dupa un timp cu raspunsul ca nu exista asa ceva – fiecare familie avea cel putin un decedat acolo; abia atunci femeia a inteles ca moartea este ceva natural si de neocolit. Daca fiul ei ar fi fost inviat atunci, tot ar fi trebuit sa moara din nou candva, inevitabil. Calea cea corecta, in concordanta cu Echilibrul, a fost aceea de a accepta acea suferinta cauzata de atasamentul ei fata de baiatul ei, pana in punctul in care sa nu mai priveasca moartea ca pe ceva oribil si dureros, ci ca pe ceva natural, prin care cu totii vom trece candva.

Omul fuge spre fericire, spre o viata fericita, adica o viata unde sa-i fie implinite toate dorintele, sa traiasca in placere si, astfel, implinire, si sa nu mai aiba grija ca duce lipsa de ceva din ce si-ar dori el. Nevoia de a satisface acele dorinte tot exista, cu sau fara fericirea asta. Suferinta va aparea cu siguranta in acest caz, pentru ca este de neevitat ca vreuna dintre dorintele umane sa nu fie implinita. Omul nu e impacat cu acest lucru. Se lupta des sa infrunte aceasta suferinta, sa o respinga. Sa se impace cu ea, extrem de rar incearca. Doare prea mult. Ajung oamenii sa tanjeasca dupa fericire, iluminare, nirvana, rai si alte astfel de inventii din mintea lor, pentru simplul fapt ca nu-si pot accepta suferinta si sa invete sa se detaseze de ea. De aici au rasarit si conceptele de bine-rau. Bine este ceea ce nu iti provoaca suferinta. Rau este ceea ce te duce spre suferinta. Doi indicatori pentru orbi care nu sunt indeajuns de capabili sa decida pe loc ce este nevoie sa faca si ce nu, chiar si cu pretul egoismului.

Universul provoaca suferinta, in El exista suferinta. Nu ? Atunci de ce toti oamenii au elementul comun al suferintei ? De ce toate plantele si animalele mor candva ? Universul a sadit pe planeta noastra (si, cu siguranta, nu numai aici) elementul suferintei. Aceasta ne umple viata si in loc ca omul sa o accepte si sa realizeze ca impacarea cu ea este mai eficienta lui decat lupta impotriva ei si fuga continua de ea, acesta se invarte in cerc toata viata pana cand inevitabila moarte apare. Rezultat ? Un suflet impovarat (nu eliberat) de suferinta.

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: