Ganduri – I

Au trecut mai mult de 6 ani de cand am scris primele randuri pe un blog pe care aveam intentia sa impart din cunostintele si descoperirile mele de natura spirituala. In toti acesti 6 ani am scris despre o multime de subiecte, variind de la lucruri care acum mi se par false, pana la unele lucruri care si in prezent mi se par adevarate, trecand diverse teste.

In tot acest timp, am evoluat ca si cunoastere de la ceva pueril in ochii mei acum, pana la idei si notiuni care au ajuns sa contrazica foarte multe lucruri care le-am considerat candva adevarate. Mi-a fost mereu important sa respect atitudinea asta, de a-mi testa mereu ideile si cunostintele si, la nevoie, sa le “sterg” din mintea mea total daca se dovedeau a fi false. Nu ma interesa sa tin la adevarurile mele decat atata timp cat nu puteau fi contrazise pertinent – prin practica sau teorie. Am avut indrazneala sa contest cam toate notiunile care mi-au venit in cale – cu frica la inceput, e drept – si sa nu mai accept cunoastere imprumutata sub nici o forma, chiar si daca ar fi venit de la un asa-zis maestru iluminat, de la un sfant, de la un intelept sau altceva de aceeasi anvergura. Mi s-a parut cat se poate de important sa am un adevar propriu… care sa respecte propriul sau nume. Adevar PROPRIU. Cred ca sunt putini oameni care stiu sa faca diferenta intre bazaconiile care le tot imprumuta si apoi le asambleaza mental ca si adevar propriu, si un adevar construit de la zero din experiente si teste. Si aici cred ca e nevoie de o clarificare, cum am vazut deseori ca si ideea asta este prost inteleasa. Am mai vorbit pe tema asta dar repet. O experienta autentica in cazul de fata inseamna o sansa prin care apuci sa pui in aplicare o teorie, ceva ce consideri a fi un potential adevar. Experienta nu inseamna sa macini in mintea ta ideile si sa ai cine stie ce trairi psihice/emotionale care aparent “confirma” teoriile. NU. Dau un exemplu ipotetic: constituie o experienta autentica sa poti testa daca exista vant, prin a crea o mica elice si a o pune afara – daca se invarte pe baza aerului, este clar ca exista vant; dar nu e nici o experienta sa stai in casa si sa teoretizezi ca ar trebui sa existe vant pentru ca… Asta este exact ce am spus: o teoretizare, si nu dovedeste NIMIC. Deseori am tot vazut confuzii, oameni care spuneau ca au trait niste experiente de diverse tipuri (de natura “spirituala”) cand de fapt erau doar procesari mentale insotite de emotii. Evident, eram atacat cu “dar de unde stii tu ce am trait eu ??” zis cu sensul de “habar n-ai ce vorbesti” cand de fapt in spate era un fel de “stiu ca ma pot apara de el prin a invoca faptul ca nu a trait ce am trait eu deci ii pot inchide gura chiar daca spun minciuni”. Insa toti acestia nu stiau argumenta prea multe (sau nimic) cand ii contraziceam,  si nu stiau spune detalii despre experienta in sine. Poti descrie o multime de lucruri despre cum e sa sari cu parasuta, dar doar unul care chiar a facut-o poate sa-ti dea detalii unice.

In fine. Cand unul nu poate raspunde, nevoit fiind sa-si apere minciuna/inventia/aiurelile, sare si ataca persoana care-l supune testarii, nu cuvintele lui. Este o deviere tipica si trebuie observata cu atentie cand vi se intampla. Sub nici o forma nu trebuie sa i se raspunda atacului, astfel dandu-i-se sansa sa ocoleasca ideea esentiala, anume ca minte legat de faptul ca a trait cu adevarat ceva anume. Insa majoritatea raspund unui atac asupra propriei imagini, si se ajunge la o cearta fara rost. Asemenea oameni care in mod intentionat vor sa se minta singuri si sa-si construiasca o masca de cunoscatori sau dornici sa cunoasca, trebuie lasati in propriul lor delir. Nu vor asculta nimic din ceea ce li se spune, daca cumva sunt contrazisi. Daca le canta in struna, evident ca se simt “smeriti”, “modesti”, gadiliti cu placere.

Ce trebuie neaparat observat este cum reactioneaza propriul vostru ego la asemenea persoane ignorante. Evident ca multi vor spune ca nu reactioneaza nicicum, dar nu confundati ceea ce ati vrea sa fiti cu ceea ce sunteti. In majoritatea cazurilor, propriul vostru ego va reactiona ranit, nervos sau pus pe atacuri. Evident ca sunteti si voi acolo ca sa-l stapaniti. Dar nu ignorati faptul ca egoul reactioneaza. Si nu e nimic gresit in asta, este evident ca va reactiona; important este sa nu-i dati sansa sa va impuna sa actionati asa cum vrea. Teoria asta cu “dizolvarea/stapanirea egoului” mi se pare a fi o alta inventie deloc naturala si care ignora restul vietii de pe planeta asta. De ce ?

Egoul este o constructie proprie, limitata, cu caracter animalic, e drept. Dar este oare scopul nostru ca si oameni sa stam drogati in vreun colt de lume, amortiti si fara vreo reactie personala la lumea inconjuratoare ? Daca ar fi fost asa, n-ar mai fi existat tehnologie, stiinta si multe altele. Si va rog, nu sariti cu ideea ca n-am fi avut nevoie de ele daca am fi fost toti iluminati pentru ca nici unul dintre cei care vor spune asta nu au nimic altceva decat ideile care le-au citit din carti sau auzit de la altii despre asa-numita Iluminare. O fi natural sa fim lipsiti de exact ceea ce ne mentine in viata in lume ? Mi s-ar parea de o importanta foarte mare ca cele mai mari invataturi din lume sa tina cont de Natura si de legile ei, de viata in lumea biologica dincolo de om. Dar majoritatea parca se straduiesc sa inferiorizeze aceasta Natura, prin a arata ca omul trebuie sa procedeze total opus ei. Daca Natura arata clar ca ipoteticele “bun-rau” nu exista (pentru ca accepta atat moartea cat si viata, atat suferinta cat si placerea, atat distrugerea cat si crearea), omul prefera sa creada in bine si rau cu tarie si chiar cu incapatanare. Daca Natura arata ca Armonia exista fara catalogarea asta duala, omul face fix pe dos, considerand ca Armonie inseamna doar existenta si (mai ales !) acceptarea doar a asa-numitului Bine. Nu conteaza ca Universul a ajuns sa fie asa cum este acum (un miracol, dupa multi) prin miliarde de procese de creatie si distrugere, omul prefera doar pacea si linistea si calmul. Si de ce ? Din cauza atasamentului lui fata de placere si lipsa suferintei. Din acest atasament au iesit majoritatea teoriilor si dogmelor “spirituale” care tind spre justificarea pe cale “divina” a nevoii placerii si lipsei suferintei, a unei constante universale in care sa nu existe distrugere si deci nici durere. Sunt doar eu singurul care vede ca ceva nu e in regula aici ? Retoric. Desigur, exista si acele invataturi care se arata atat de deschise fata de faptul ca exista distrugere alaturi de procesul de creare, dar multi care le tot sustin sunt departe de a le si aplica. Si toate pentru ca sunt prea atasati de propriul lor comfort, propria lor placere si siguranta. Poate ca intrebarea principala aici ar fi: sunt mai importante aceste senzatii decat detinerea unui adevar, oricat de dureros si neasteptat ar fi el ?

Nu e nimic gresit in toata treaba asta pentru ca greseala exista doar in erori de ratiune, erori mentale. In Natura totul este clar, chiar daca omul deseori nu detine aceasta claritate. Extrema acestei neacceptari a distrugerii si suferintei a dat nastere unei inventii cat se poate de daunatoare: un Bine si un Rau personificate, antropomorfizate sau uneori zoomorfizate. Sa ne uitam la Dumnezeu si Satan (familiari majoritatii cititorilor), sau la zeitatile existente de-a lungul timpului, cu nimic mai diferite de cuplul Dumnezeu-Satan. Omul a simtit nevoia ca, pentru a-si face propriile deliruri mai credibile, sa le dea o forma familiara lui, ceva uman si totusi inuman, care apoi poate fi impus asupra maselor prin a incorpora elemente declansatoare de frica si supunere. Si uite inca un pas cu care omul se indeparteaza de Natura. Vedem zeitati in Natura ? Nu. Animalele si plantele se descurca foarte bine si fara prieteni si dusmani imaginari. Nu spun ca nu exista fiinte subtile, dar stiu ca aceste constiinte sunt atat de diferite de imaginatia omului incat s-ar incadra perfect intr-o ordine naturala, compatibila si in armonie cu tot restul Universului.

Dar omul refuza sa iasa deobicei in afara lumii inventate de el in propria minte, refuza sa observe deschis ce se intampla in jurul lui si in el. Tine prea mult la propriile creatii proiectate asupra lumii ca si realitate, tine prea mult la propria imagine, la propria integritate, ca sa-i pese de Adevar. Si aici, prin Adevar, ma refer la ceva care exista in om si in afara lui fara interventia lui.

Am scris aici un sir de ganduri, de idei, pe scurt, care m-au facut sa-mi schimb radical parerile despre Spirit, despre spiritualitate si despre cunoasterea spirituala in general. Daca exista un Adevar asociat realitatii, atunci acesta trebuie sa respecte niste reguli care pot sa fie ignorate, dar nu pot fi eliminate din Natura si Univers. Tot ce trebuie facut este sa ajungem la abilitatea de a observa cu atentie totul, si apoi extras cunoasterea din observatii, nu impus si asteptat ca anumite idei sa existe in Natura. Altfel apar minciuni in care omul se ingroapa atat de mult incat nu mai are scapare uneori.

Sa sustinem carti si idei ale altora, cand noi ne-am nascut indivizi (unici, centralizati pe o singura forma), sa ne uitam doar in exterior cand in interior se afla toate resursele necesare cunoasterii – asta duce la crearea unei lumi fantastice care exista doar in mintile indivizilor si a colectivului uman. Multi se simt comfortabili in aceste lumi si nu vor sa fie deranjati. Eu zic sa-i lasam in pace. Ceilalti… ar trebui sa-si vada de drumul lor singuri; asa cum au venit pe lumea asta, asa vor si pleca: singuri si cu mainile goale. Dar ceea ce au adus in lumea asta, pe ei insisi, vor duce mai departe sub o forma mai bogata sufleteste. Depinde de fiecare daca aceasta bogatie este una de tinichea sau aur, metaforic zis. Ar mai fi multe de scris printre randuri, si de completat per total. Insa mai este timp…

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: